COSMO: Epuizarea fizică sau pshică (burnout-ul) este una dintre cele mai răspândite afecțiuni pe plan mondial — de ce credeți că oamenii au ajuns atât de „ocupați”?
Având în vedere că este o afecțiune la nivel de individ răspândită pe plan mondial, burnout-ul apare în zona de congruență a unor factori interni (ce țin de profilul psihologic al persoanei), cu factori externi (din mediul economic, social, profesional, familial).
Povestea cazurilor de burnout începe, în general, de la un mare entuziasm pentru muncă și speranțe de evoluție în carieră, trece printr-o perioadă de stagnare și frustrare că realitatea nu se mai potrivește cu ritmul sau cu recompensele anticipate și se încheie cu un capitol încărcat de epuizare, cinism și dezamăgire. Această perturbare induce un conflict între dorința de a păstra slujba și nevoia de a renunța la ea: ”Aș vrea să plec, dar nu pot!”.
Străbaterea etapelor se face în ritm lent, nimic nu se întâmplă peste noapte, însă pot trece ani fără să recunoaștem că ne-am prins într-o tornadă devastatoare pentru propria viață. Devenim prea stresați ca să ne mai putem gestiona stresul, prea ocupați ca să mai avem răgaz să ne reconfigurăm ritmul.
În tot acest timp, corpul ne dă suficiente semnale de alarmă. Dacă am învăța să ținem cont de ele, am putea recunoaște pericolul înainte de a fi prea târziu.
COSMO: Lucrezi peste program, stai pe telefon cu colegii când ești acasă și alte asemenea acțiuni. Nu ești neapărat pasionat de ceea ce faci, dar este ca un cerc în care ai intrat și de unde nu mai poți să ieși. Care credeți că este motorul psihologic, sociologic din spatele acestui mecanism?
Mecanismul dependenței este cel care creează cercul vicios. Oricare ar fi obiectul dependenței (muncă sau alcool, droguri, jocuri, internet, sex, pornografie, relații, etc), la baza fiecărui comportament adictiv stă un gol permanent, de neliniștit și nepotolit. Alegerea tipului de dependență are mare legătură cu tipul de experiență care ne-a fost la îndemână să o avem și despre care am constatat că poate contribui la alinarea durerii. Bineînțeles că alinarea pe care ne-o aduce este iluzorie și temporară, motiv pentru care ne crește nevoia de consum, ajungem în dependență și ”supradoză”.
Dependența de muncă apare în special la cei care au încă din copilărie o mare rană pe zona lipsei de importanță și valoare ca ființă umană. Aceștia au învățat de timpuriu că sentimentul propriei valori nu vine din ceea ce sunt, ci din ceea ce fac. Așadar, să fie în permanență folositori și indispensabili a devenit singura lor opțiune pentru umplerea golului interior sau pentru a-i ține măcar departe de conștientizarea prezenței acestui gol. Creșterea în timp a dozei de muncă i-a făcut să devină ceea ce John Bradshaw numea ”Human Doing” în opoziție cu ”Human Being”. Au uitat să existe și continuă doar să facă și să producă.
Mai este și aspectul social care glorifică acest tip de dependență. Oamenii extrem de muncitori sunt admirați pentru hărnicia și ambiția lor, sunt invidiați pentru reușitele materiale și ascensiunea profesională. Ne minunăm despre câte eforturi și sacrificii sunt capabili să facă și suntem convinși că împlinirea pe care o vedem la exterior se regăsește și la interiorul lor. În realitate, așa ceva este posibil dacă se depune aceeași cantitate de intenție, atenție și efort pentru creșterea personală, deopotrivă cu dezvoltarea profesională.
COSMO: Am auzit mulți oameni care își dedică mare parte din timp mediului profesional, dar fiiindu-le frică să renunțe, mai ales din lipsa de siguranță, de teama de un viitor imprevizibil. Ce le-ați spune?
Le-aș spune că ”a renunța” nu e singura soluție pe care o pot lua în calcul. De fapt, aș trece-o chiar ultima pe lista strategiilor astfel încât să apeleze la ea după ce nicio altă tentativă de schimbare nu a funcționat. De multe ori e mai degrabă cazul de a încorpora limite personale mai ferme pentru timpul liber și energia investită, de a spune ”nu” preluării sarcinilor suplimentare sau unor termene limită prea strânse, de a îmbunătăți propriile abilități de comunicare sau de a crește reziliența la stres. Alteori, poate fi cazul de a lucra pe o tendință exagerată de perfecțiune – ceea ce presupune consum masiv de resurse pe zona detaliilor, sau de control – care poate duce către o atitudine de genul ”Nimeni nu poate face bine asta, doar eu pot.” În alte situații, se poate lua în calcul configurarea unui nou design al sarcinilor și responsabilităților la locul de muncă pentru a se potrivi mai bine cu motivațiile, abilitățile și pasiunile personale.
Într-un final, dacă nimic nu pare să funcționeze, e important să ne aducem aminte că în calitatea noastră de ființe umane suntem întotdeauna mai importanți decât o slujbă. Eventualele frici sunt demoni interiori și e nevoie să le gestionăm într-un proces de terapie. Cu creierul inundat de frică, șansele să avem acces la înțelepciune sunt foarte reduse. Intrăm într-o așa numită ”perspectivă tunel” din care este aproape imposibil să vedem varietatea opțiunilor posibile în practică. Realitatea, în absența fricii, arată foarte diferit.
COSMO: Cum ar trebui un om dependent de muncă să facă față frustrărilor, compromisurilor? De fapt, cum poate el să își găsească echilibru?
Menținerea unui echilibru între muncă și viața personală este o provocare continuă pentru oricine își dorește să aibă parte de amândouă. În cazul dependenței de muncă, problema este că nu te poți opri nici atunci când începi să observi prezența consecințelor negative agravante. Vei găsi mereu explicații în zona beneficiilor (”Așa avem bani să ne permitem orice”) sau în zona fricilor (”Nu am cum să renunț la job-ul ăsta, altul nu voi mai găsi”).
Viziunea actuală asupra dependenței arată că aceasta este doar un simptom ce indică prezența unor probleme emoționale complexe, izvorâte cel mai probabil din traume timpurii. Prin urmare, dependența de muncă este doar vârful aisbergului, restul problemelor zăcând în profunzimea interioară.
Ca să ne putem schimba viața, e nevoie ca mai întâi să ne schimbăm perspectiva asupra ei. Să fim dispuși să ne asumăm schimbări atât în mediul extern, cât și în cel intern, pentru că doar așa putem rupe cercul vicios al dependenței. Câtă vreme acțiunile și faptele noastre izvorăsc din aceleași programe vechi, inconștiente, vom continua să obținem efecte nedorite. Rămânem prizonieri în așteptarea absurdă de a obține rezultate diferite, continuând să facem același lucru.
COSMO: Există și oameni „dependenți de muncă”, dar fericiți, care iubesc ceea ce fac. Renunță la a-și construi familii, la viață socială… este sănătos un astfel de comportament? Care este riscul în acest caz?
Cu siguranță există și astfel de oameni și nu le putem contrazice fericirea declarată. Din perspectiva mea, se pot afla în etapa de entuziasm și optimism care par să poată ține locul oricărei altei nevoi. Însă, pe termen lung, nu aș paria pe un astfel de comportament. Beneficiile conectării emoționale cu o altă ființă umană nu se pot substitui cu nimic altceva. Există chiar studii care corelează calitatea relațiilor cu nivelul de sănătate și durata de viață a individului. Lipsa relațiilor semnificative cu alți oameni implică, la modul cel mai serios, riscul deteriorării vieții.
COSMO: Există oameni cărora pare că le place să lucreze și oameni care par mai degrabă delăsători din punctul de vedere profesional. Învățăm sau moștenim o astfel de aptitudine?
Nu se poate face o distincție clară între influențele de mediu și moștenirea genetică. Există o interacțiune complexă între aceste două aspecte care se realizează în fiecare moment al vieții noastre. A fost, probabil, felul naturii de a asigura unicitatea fiecărui individ.
Epoca geneticii a cam apus, având în vedere că marele ei rol pare să fi fost acela de a constata că nu există câte o genă anume pentru fiecare afecțiune. În ceea ce privește dependența de alcool, spre exemplu, specialistul Lance Dodes spune că nu există o genă pentru alcoolism și că nici nu îl poți moșteni în mod direct. Se pare că nu există nicio genă pentru dependență, în general.
Epigenetica este știința care studiază și ne transmite acum informații despre felul în care experiențele de viață influențează funcția genelor. Acestea sunt activate și dezactivate prin semnale de la mediu. Dacă în mediul în care trăim lipsesc anumiți stimuli, o parte a potențialului cuprins în gene va rămâne inactiv. Și din acest motiv, prezența modelelor sănătoase în mediul în care trăim este foarte importantă: influența lor acționează benefic până la nivel celular în organismul nostru.
COSMO: Cât de importante sunt primele experiențe profesionale pentru profilul nostru de angajat?
Ca în oricare altă situație, primele experiențe la un loc de muncă sunt destul de importante. Ele ne vor ușura sau ne vor îngreuna parcursul profesional, în funcție de cum ni se va construi prima relație cu munca. Dacă avem parte de la început de o experiență pozitivă, perspectiva asupra a ceea ce înseamnă să muncim va fi una plăcută. Dacă, în schimb, ne lovim de dificultăți și greutăți, ne putem pierde din elanul începătorului. Nu aș spune, însă, că sunt definitorii. Oricând, pe parcurs, putem avea parte de alte experiențe care să ne reconfigureze traseul profesional sau profilul de angajat.
COSMO: Pentru o viață împlinită care este condiția sine qua non în cee ace privește munca?
Pentru o viață împlinită este important ca munca să izvorască din pasiune, mai ales atunci când viața profesională ocupă un loc important în topul intereselor proprii. În prezența pasiunii ca ingredient activ, munca îți dă energie, nu ți-o consumă, ceea ce îți permite să ai resurse și pentru viață personală și socială.
De-a lungul vieții este firesc ca și normalitatea să fluctueze pe un continuum. În funcție de etapa în care ne aflăm, putem munci mai mult sau mai puțin. Construirea unei cariere va implica mereu și muncă pe măsură, dar este esențial să ținem cont de faptul că nu ne putem împlini viața dintr-o singură sursă, ci e nevoie să ne hrănim și emoțional suficient de diversificat. Vom fi mai productivi pe termen lung dacă jonglăm în echilibru cu munca și relaxarea.
Interviu publicat în Revista COSMOPOLITAN, numărul lunii NOIEMBRIE 2020.
