Cum își fac părinții temele pentru școala copiilor?

Ştim cu toţii, din timp, data la care începe din nou școala. Însă ziua cu pricina tot strigă la mulți dintre noi ”Cine nu e gata, îl iau cu lopata!”. Oare de ce?

Ultimele zile de vacanță sunt absolut fermecătoare și ne fac să uităm de noțiunea timpului?  Să fie pentru că nu reușim să ne organizăm programul suficient de bine? Să fie pentru că gândirea magică ne șoptește seducător și ne convinge că ”Mai e vreme…” ? Alegem să lăsăm grijile pentru perioada grijilor și să ne bucurăm de timpul liber până la ultima clipă?

În orice stare de pregătire ne-am găsi la început de an școlar, prima zi vine și trece. Că ajungem la timp sau cu întârziere la festivitatea de deschidere, dacă am cumpărat (sau nu) rechizitele, hainele necesare sau ghiozdanul cel nou… impactul își lasă amprenta doar temporar asupra confortului psihic. Altfel, da, chiar mai e vreme pentru cumpărăturile nefăcute. Fiecare familie se organizează în stilul propriu: unele preferă stilul bine organizat, altele aleg să se descurce din mers și rezolvă treburile pe ultima sută de metri.

♣ Unii se acomodează mai rapid cu noul ritm zilnic, altora le este tare greu o perioadă, până reușesc să se adapteze. ♣

Provocări emoționale

O provocare mai mare o reprezintă toate zilele de școală ce urmează. Trezitul de dimineață, pachețelul pentru școală, dusul-și-adusul, temele de peste zi, preocupările extrașcolare… activități obligatorii ce vin ca un tsunami după programul relaxat din timpul vacanței. Unii se acomodează mai rapid cu noul ritm zilnic, altora le este tare greu o perioadă, până reușesc să se adapteze. Există, însă, și situații în care aceste aspecte logistice pot genera conflicte majore. Din fericire, este zona în care se poate interveni relativ rapid și eficient prin introducerea și respectarea rutinelor de seară și de dimineața, alocarea unui timp stabilit împreună cu copilul pentru efectuarea temelor, distribuirea responsabilităților zilnice către toți membrii familiei. Este foarte important și ca fiecare copil să preia treptat în aria lui de responsabilitate sarcinile incluse în rutina zilnică. Face cu această ocazie un antrenament util ce îl pregătește pentru funcționarea independentă. Nu în ultimul rând, răsfățul de peste weekend, ce poate include culcarea la ore mai târzii sau program liber ales, poate fi o supapă de eliberare a tensiunii și a stresului acumulat.

Situațiile descrise anterior pot duce la o stare de nervi și de oboseală, dar nu sunt cele care fac cele mai fripte zile părinților sau copiilor.  Marele stres își are originea în provocările emoționale pe care le aduce sau re-aduce începerea școlii. Modificările, uneori dramatice, ce intervin în relația părinte-copil, atitudinea față de făcutul temelor, eventualele dificultăți de adaptare sau de învățare ale copilului, presiunea examenelor și notelor,  orarul zilnic prea încărcat, atitudinea discutabilă pe care o au unele cadre didactice… numai cu câte puțin din fiecare și nu e mult până la momentul în care tensiunea în familie crește, iar certurile își fac loc în agenda zilnică.

Sindromul de… începere a școlii

Cum s-a ajuns ca începerea școlii să devină, în opinia specialiștilor, un adevărat sindrom care îi afectează și pe părinți și pe copii? Care sunt cauzele? Și, mai ales, care este tratamentul pentru obținerea unei atitudini sănătoase? Cu siguranță că sistemul educațional, mai degrabă rigid și haotic, contribuie la  agravarea situației, dar e înțelept să privim în zona în care ne aducem propria contribuție. Ce stă în puterea noastră? Să analizăm…

Greutatea cu care atârnă provocările emoționale este direct proporțională cu așteptările pe care le au părinții față de rezultatele sau de acțiunile copilului. Mai ales când au anumite așteptări: să urmeze o anumită școală, să obțină anumite note, să își facă temele perfect, să petreacă un anumit număr de ore pentru a învăța sau exersa, să dobândească anumite performanțe la concursurile școlare… sau orice altceva poate ajuta, din perspectiva lor, la atingerea unui anumit succes în viața viitorului tânăr.

Problema majoră a acestor anumite așteptări este aceea că, în ciuda bunelor intenții, în fapt părinții încetează să relaționeze cu copilul pe care îl au și se străduiesc să îl crească și să îl educe pe cel pe care și-au  imaginat că îl vor avea… pe cel care urma să corespundă așteptărilor … varianta mai bună… copilul dorit. Prezența acestui personaj imaginar permite să se strecoare un rău pe care părinții nu sunt conștienți că îl fac propriului copil: îi transmit mesajul că de iubirea lor poate beneficia doar dacă se ridică la înălțimea așteptărilor.

♣ E dincolo de puterile unui copil să mai creadă în propria valoare când a trăit în mod repetat senzația importanței anulate. ♣

Din perspectivă psihologică, când se ajunge aici, se atinge punctul critic. Nu e nimic mai devastator pentru un copil decât să i se strecoare în suflet îndoiala de a fi iubit de propriii părinți. De aici mai departe, fie că alege să facă tot ce îi stă în putință pentru a corespunde modelului de copil dorit, fie că alege să facă totul fix pe dos, ca și când ”nu-i pasă”… vorbim de o exprimare comportamentală diferită ca reacție la aceeași cauză: spaima de a fi abandonat. În traducere, ”copilul model” speră că perfecționarea lui va fi un cec pentru iubirea după care tânjește, ”copilul rebel” alege să se antreneze zi de zi ca să poată trăi fără iubirea pe care și-o dorește, dar la care deja nu mai speră.

Iubire necondiționată!?

Cum am ajuns de la subiectul ”școală”, la a vorbi despre iubirea părintelui pentru copil? Pentru că sunt intercalate. Pentru că, orice situație de viață ce implică un părinte și un copil, implică automat relația dintre ei. Se vorbește mult despre dragostea părintească și este considerată cel mai puternic sentiment… doar că niciodată teoria nu ține locul certitudinii când se referă la fragilitatea sufletului. Un copil poate crede cu mintea declarațiile de iubire ale părinților, dar se poate bulversa total când cea mai importantă ființă din viața lui își retrage iubirea la prima greșeală pe care o comite. În clipa aia, în suflet îi răsună durerea. Când se distanțează fizic și emoțional un părinte, pârjolește a pustiu… E dincolo de puterile unui copil să mai creadă în propria valoare când a trăit în mod repetat senzația importanței anulate.

Apoi, de la același copil se cere performanță… În multe cazuri se și obține. Dar cu ce costuri? Succesul obținut în viață nu este garantul unei vieți împlinite. Stau mărturie despre asta nenumărate cazuri. Este firesc să ne dorim succesul în viața copilului nostru, dar felul în care îl obține îl poate face să strălucească sau îl poate tatua cu multe cicatrici ce se vor vindeca greu.

Educația este un aspect important pentru dezvoltarea fiecărui om, dar nu poate fi mai importantă decât respectarea funcționării ca ființă umană. Școala este acel sistem organizat menit să asigure o parte importantă din procesul de educație. Când mecanismele sistemului se șubrezesc, consecințele sunt multiple și includ efecte colaterale. Iar aici intră inclusiv sacrificiul făcut de părinți: de a deteriora relația părinte-copil pentru a susține cu precădere un traseu academic performant.

♣ Părinții încetează să relaționeze cu copilul pe care îl au și se străduiesc să îl crească și să îl educe pe cel pe care și-au  imaginat că îl vor avea ♣

Numai că, întrebarea este… ”Performant în funcție de ce?”. De notele obținute? Ele arată nivelul informațiilor acumulate la un moment ”t” în timp; arată ce a putut face copilul la momentul respectiv, nu care este valoarea lui pe de-a-ntregul. Iar în contextul zilelelor noastre, dincolo de mediile mari și de diplomele deținute, cerințele sunt pentru: abilități de comunicare și de colaborare, creativitate, spirit inovativ, gândire critică, flexibilitate… Aici părinții ar putea interveni cu toate resursele lor.

Cea mai importantă temă a părinților

În vreme ce specialiștii în domeniul parentingului nu pun sub semnul întrebării iubirea niciunui părinte pentru copilul său, trag cu fermitate semnalul de alarmă că atâta vreme cât acesta își exprimă iubirea într-un limbaj pe care copilul îl poate traduce greșit, e firesc să se nască un Turnul Babel în relația lor. De permanența posibilității de a se simți iubit necondiționat depinde construcția unei baze de siguranță în relația părinte-copil. Iar pe baza asta se poate clădi mai departe în viață orice zgârie-nori.

În procesul de a deveni un părinte conștient, treci fără doar și fără poate prin etapa în care te năpădesc vinovăția și rușinea pentru toate momentele din trecut în care realizezi brusc că te-ai purtat cum poate ai jurat să nu te porți vreodată. Nu sunt trăiri confortabile, dar e felul naturii de a ne motiva să depunem tot efortul necesar pentru a deveni o variantă a noastră din ce în ce mai bună.

Așadar, cea mai importantă temă a părinților este aceea de a învăța să își exprime iubirea astfel încât copilul să o poată simți și trăi pe deplin. Mai ales când școala se instalează în peisajul vieții de familie, pentru că fix atunci va fi cel mai folosit instrument.

♣ Nu există nicio justificare pentru a retrage afecțiunea (de tip embargou pe vorbă, zâmbet, privire, îmbrățișare) atunci când copilul greșește ceva. ♣

O altă temă presupune schimbarea de perspectivă. În etapa asta se acumulează informații despre strategii de parenting conștient, pentru că informația de specialitate fertilizează terenul pentru cultivarea inteligenței parentale. Din fericire, în zilele noastre, oferta este deosebit de bogată în materiale de citit și cursuri care se pot frecventa. Deosebit de utilă este și apelarea la un psihoterapeut de specialitate cu ajutorul căruia se poate face selecția modelelor și strategiilor de parenting ce se potrivesc cel mai bine cu specificul fiecărei familii și cu personalitatea și temperamentul fiecărui membru.

Partea frumoasă a acestui proces de devenire a unui părinte conștient este că se pot culege roade de-a lungul întregului drum, nu doar la capăt de destinație, câtă vreme se ține cont de o serie de reguli de bază:

  • Conectarea emoțională este un instrument vindecător – nu există nicio justificare pentru a retrage afecțiunea (de tip embargou pe vorbă, zâmbet, privire, îmbrățișare) atunci când copilul greșește ceva;
  • Ca să poți să dai, e nevoie să ai – când părintele nu poate tolera cu precădere anumite emoții sau comportamente ale copilului, cel mai probabil nici pentru el nu a făcut-o altcineva în propria copilărie și este un moment bun să se ocupe de propria sănătate emoțională;
  • Momentele de criză sunt momente de creștere – în locul întrebării ”Ce are, iarăși, copilul ăsta?”, pune întrebarea ”Cum îl pot ajuta cel mai bine?”;
  • În perioada de creștere și dezvoltare a copilului, important este progresul, nu atingerea unor rezultate – laudăm și apreciem fiecare pas făcut înainte;
  • Copilul are drepturi – e uman să ținem cont de ce îi place, să îi lăsăm la dispoziție timp pe care să îl gestioneze după bunul plac, să avem respect pentru ceea ce simte ființa lui;
  • Critica constructivă este un mit – până la 12 ani creierul nu are în funcțiune structurile cerebrale care să proceseze informația în sens invers, prin urmare în această perioadă se învață doar din feed-back pozitiv;
  • Dezvoltarea creierului (arhitectura și conexiunile dintre neuroni) este modelată inclusiv de experiențele de viață – un creier stimulat de experiențe repetate de frică va fi întotdeauna diferit de unul dezvoltat într-un mediu plin de siguranță și iubire;
  • Creierul atinge maturitatea în jurul vârstei de 25 de ani – e nevoie să ținem cont de resursele reale ale copilului când alocăm responsabilități și formulăm cerințe;

Misiunea fiecărui părinte este aceea… de a fi părinte. Oricare alte roluri ne asumăm pe parcurs, în relația cu copilul niciunul nu trebuie să îl depășească în importanță pe cel de părinte. Pilonii de susținere în împlinirea acestei misiuni sunt: structura, iubirea și susținerea necondiționată. Cu acest ajutor, un copil se poate dezvolta sănătos și întreg la minte, trup și suflet.

 

Articol publicat în revista Parents, numărul lunii septembrie 2018. 

Despre
Numele și prenumele mele sunt Pavel Anca-Elena, m-am născut ca scorpion-paradoxal în 1976, am avut experiența căsătoriei și a divorțului deopotrivă, sunt binecuvântată cu 2 copii magnifico-incredibili, am făcut trecerea de la o profesie în mijlocul cifrelor și al hârtiilor, la una care se ocupă cu știința sufletului, iar în ziua în care am împlinit 40 de ani am trăit dansând și cu sufletul zâmbind pentru că m-am constatat în sfârșit ancorată cu bucurie în propria viață. Mai mult...

Lasati un mesaj

Start typing and press Enter to search