Despre iubirea de sine

În a învăța să te iubești pe tine stă cheia cunoașterii iubirii adevărate….este unul dintre sfaturile pe care l-am auzit poate cel mai des de-a lungul propriului meu proces. Și, bineînțeles, nivelul de frustrare a variat în funcție de starea în care mă găseam când auzeam această propovăduire din nou și din nou…poate pentru a patruzecea sau a suta oară….cine mai știe.

Prima oară m-am încruntat arogant și superior ca la o vorbă-n vânt ajunsă la urechile cui nu trebuie: ”Hellooo, plimbă-te pe la alte mese, cu mine îți pierzi vremea! Măcar atâta lucru știu să fac.”

 Următorul moment relevant legat de această idee a fost când la un curs de dezvoltare personală am fost puși să facem un exercițiu anume ce consta, în esență, în a face niște alegeri. Am făcut exercițiul și am mers cu rezultatul alegerilor la cel care facilita cursul pentru analiză. După seria inițială de întrebări a urmat poate cel mai cutremurător dialog din viața mea:

  • Pe tine te-ai ales?
  • ………….. (tăcere)
  • Pe tine te-ai ales?
  • …de mine am uitat….
  • Și de câte ori ai făcut asta în viața ta?
  • ………….. (tăcere)
  • De câte ori ai mai făcut asta până acum?
  • …..de multe ori… așa este….

 Ăla a fost un moment în care mi-a căzut în cap tot cerul împreună cu toată aroganța și superioritatea mea. Mă antrenasem o viață ca să fiu un Napoleon și să fac măcar 7 lucruri în același timp. Bifasem cam tot ce îmi pusesem pe lista de dorințe și realizări. Ajunsesem la un moment dat într-un punct în care credeam că le am pe toate. Apoi m-a lovit eșecul căsniciei și m-am apucat să-mi pun întrebări ca să aflu răspunsuri… Dar nu îmi trecuse niciodată prin minte că eu de mine uit frecvent. Mă hrănisem din satisfacția lui ”a putea, a face, a obține, a deține, a da și a avea grijă de alții, …” și uitasem total că omul din mine are și nevoi umane. Simple și mărunte. Atât de simple și de mărunte, încât în comparație cu importanța celorlalte aspecte și mai ales în maratonul zilnic de 24 de ore….era normal să rămână la coada listei sau să se reporteze pentru… după mai încolo.

Îmi apăreau flash-uri cu o mulțime de momente din trecut în care amânasem sau renunțasem la ce îmi doream să fac pentru că situații mai urgente sau mai importante mă chemau în altă parte. Bineînțeles că atunci când ești și mamă și soție și femeie de carieră și fiică și soră și prietenă, ai o grămadă de provocări și de responsabilități și ziua de 24 de ore este absolut insuficientă. Este firesc să fie nevoie de multe ori să îți schimbi total planul zilei, să zbori acasă pentru ca îi este copilului rău, să fie nevoie să îți duci mama la medici pentru că este grav bolnavă, să te duci să stai de vorbă și să o susții pe prietena ta pentru că tocmai trece printr-o perioadă grea, să nu mai citești o carte luni întregi pentru că ești epuizată fizic și adormi oricum înainte să o deschizi, să te mai vezi cu prietenii doar la zilele de naștere….lista e lungăăăă.

♣ Și mă duceam și stăteam ca pe ace și mă gândeam să caut o manichiuristă mai rapidă și apoi fugeam într-un suflet acasă ca un hoț care tocmai furase din timpul altora. ♣

Însă detaliul care m-a lovit cel mai tare a fost cum că devenise extrem de firesc ca eu să nu mai exist in viața mea în afara acestor multe și alte preocupări și responsabilități.  Devenise firesc să renunț la ce era doar pentru mine. Atât de firesc încât nu mai spuneam nimănui că aș mai avea și eu nevoie din când în când de câte ceva. Atât de firesc încât ajunsesem chiar să mă simt vinovată că mă programez mâine la manichiură…dacă cineva are nevoie de mine și mă sună când eu îmi pierd vremea pe acolo cu lucrul ăsta stupid și deloc absolut necesar? Și mă duceam și stăteam ca pe ace și mă gândeam să caut o manichiuristă mai rapidă și apoi fugeam într-un suflet acasă ca un hoț care tocmai furase din timpul altora.

Bineînțeles că erau doar trăirile mele interioare. Nu vorbeam despre ele pentru că mă rușinam de ele… îmi era rușine să spun că pe când în lumea mea existau o mulțime de oameni care puteau avea nevoie de mine, eu mi-aș fi dorit să merg să îmi fac manichiura. Nu când arde țara, ci pentru că țara poate arde oricând.

Și am intrat pe nesimțite într-un cerc vicios. Încet, încet, totul a devenit mai important decât nevoile mele de simplu om. Și m-am purtat vreme îndelungată ca o wonder-woman care pe ce pune mâna în perfecțiunea ei produce rezultate excepționale. Doar că undeva, în subconștientul meu, aveam așteptările „firești” că celor din jurul meu le va trece prin cap la un moment dat că am nevoie de ajutorul lor câteodată. Timpul trecea și eu parcă deveneam din ce în ce mai invizibilă și mai neinsemnată în raport cu ei. Nu m-am gândit nicio secundă la varianta în care aș fi putut deschide gura să le spun. Pardon! De fapt credeam că le-o spuneam când îi acuzam de nepăsarea lor pentru una sau pentru alta și mă înfuriam și mai tare că nici atunci nu înțelegeau nimic. Îmi spuneau că eram nervoasă și pusă pe ceartă….

Mda….pentru că le vorbeam despre cai verzi pe pereți, nu despre ce mă durea cu adevărat… pentru că adevărul era ca nu mă mai băgasem eu în seamă pe mine de atâta amar de vreme, încât era ceva ce aveam nevoie, dar nici eu nu mai știam ce. Și când urlam că atingeam o limită a putinței mele, urlam ca să mă aud eu. În realitate, eram cea mai surdă și mai oarbă din încăpere.

Astăzi știu că îndemnurile să te iubești pe tine, să te ierți, să te respecți  păreau că nu sunt pentru mine, pentru că nu aveam habar de semnificația lor. Pentru că în viteza secolului XXI aveam de bifat, nu de pierdut vremea, aveam de muncit și de studiat, nu de plecat urechea la toate clișeele pe care le flutură vântul….

♣ Norocul este că a crescut semnificativ numărul de tâmpi care se tăvălesc stupid prin ceea ce se cheamă propriul proces și că poți vedea luminița de la capătul tunelului în ochii unor înaintași într-ale tăvălelii. ♣

La naiba! De cele mai multe ori adevărul adevărat este atât de simplu încât după ce îl descoperi abia dacă te mai poți bucura de el pentru că te lovește o stare tâmpă de genul ”Serios?!? Despre asta era vorba? Nu e cam stupidă toată tăvăleala de până acum?” Norocul este că a crescut semnificativ numărul de tâmpi care se tăvălesc stupid prin ceea ce se cheamă propriul proces și că poți vedea luminița de la capătul tunelului în ochii unor înaintași într-ale tăvălelii.

Iubirea de sine nu e nici de la sine înțeleasă, nici nu are vreo legătură cu egoismul. Este o rețetă care împiedică babilonia de vieți: eu îți dau viața mea ție și tu îmi dai viața ta mie, pentru că eu știu ce ai tu nevoie și te voi face fericit, și, tu, pentru că mă iubești, te vei ocupa de nevoile mele și mă vei face fericită și ne împlinim trăind fiecare viața celuilalt până la adânci bătrâneți.

Astăzi mă cutremur de adevărul simplu al jocului inconștient pe care l-am făcut: am pus pe umerii altora sarcina de a-mi livra fericirea și am confundat iubirea lor pentru mine cu capacitatea lor de a mă face fericită. După reperele mele actuale, când vorbim despre iubire, a fi egoist – înseamnă să îți dorești să ai alături pe cineva care să aducă fericirea în viața ta, a fi altruist – înseamnă să fii conștient de tine și de nevoile tale, să fii responsabil pentru propria viață și fericire și să îl scutești pe celălalt de sarcina copleșitoare de a te face să te simți întreg.

Am învățat să mă iubesc și viața mea a devenit mai simplă și mai plină de fericire și de împlinire. Pentru că mă iubesc cu intermitențe, viața mea nu e mereu așa. Mi se mai pare câteodată că mi se cuvin mai multe de la cei pe care îi iubesc. Numai că atunci când mă las prinsă de amăgirea așteptărilor ajung să îmi dau seama că e vorba de o intermitență în iubire, punct. Și o iau de la capăt, pentru că eu când iubesc, iubesc.

Despre
Numele și prenumele mele sunt Pavel Anca-Elena, m-am născut ca scorpion-paradoxal în 1976, am avut experiența căsătoriei și a divorțului deopotrivă, sunt binecuvântată cu 2 copii magnifico-incredibili, am făcut trecerea de la o profesie în mijlocul cifrelor și al hârtiilor, la una care se ocupă cu știința sufletului, iar în ziua în care am împlinit 40 de ani am trăit dansând și cu sufletul zâmbind pentru că m-am constatat în sfârșit ancorată cu bucurie în propria viață. Mai mult...
Comments
  • Grumăzescu Elena
    Răspunde

    Anca draga mea,
    Ești absolut geniala, deosebit de inspirata, iar despre talentul tău nici nu știu ce sa spun! N-am cuvinte…Am citit acest acest articol cu sufletul la gura și am savurat fiecare cuvânt. Îți doresc din toata inima mult succes și sunt sigura ca nu va întârzia sa apară. Te îmbrățișez cu drag!

Lasati un mesaj

Start typing and press Enter to search