Fiecare părinte își poate dori lucruri diferite pentru copilul lui, însă dorința ca acesta să ajungă un adult fericit se află pe lista tuturor. Când ne îngrijim de sănătatea lui fizică, de parcursul academic, de activitățile sportive sau artistice, de portofoliul de limbi străine sau de a-i cumpăra ce își dorește și ce are nevoie, o facem cu scopul de a-i înlesni accesul la o viață împlinită și fericită. Generații de părinți de-a rândul s-au străduit, pe măsura posibilităților personale și ale vremurilor, cu aceeași bună intenție. Și, totuși, câți dintre copiii deveniți adulți pot raporta că au atins un nivel satisfăcător de împlinire și fericire?
În vreme ce unii se pot mândri chiar și cu realizări profesionale peste nivelul așteptărilor, cu faptul că și-au întemeiat o familie, au construit o casă și au plantat un copac, ajung să constate cu surprindere că toate acestea nu au reușit să le ofere și mult așteptata stare de fericire. Începe, în mod firesc, o perioadă de tristețe, dezamăgire, confuzie, dezorientare, neputință… ce a mai rămas de făcut după ce ai bifat cam tot ce ai știut că e nevoie să faci? Există fericirea? Ce chip are? Ce culoare poartă? Se împarte precum norocul: cu carul sau cu paharul?
Alții au deja explicațiile într-o sumă de regrete pentru diferite alegeri făcute sau nefăcute, și fie cad în resemnarea credinței că așa le-a fost soarta, fie își găsesc puterea de a se mobiliza pentru a scrie o altă variantă a propriului destin.
♣ Părintele poate chiar să aleagă cu intenție sacrificiul personal pe altarul fericirii acestuia, în numele iubirii pe care o poartă copilului. ♣
Oricare ar fi parcursul adultului-părinte, chiar dacă își pierde speranța propriei fericiri, îi rămâne cea pentru copilul său. Poate chiar să aleagă cu intenție sacrificiul personal pe altarul fericirii acestuia, în numele iubirii pe care i-o poartă.
Părinții sunt dispuși la sacrificii imense pentru copiii lor, iar în diverse situații de viață chiar e nevoie să le facă. Însă, teoria relațională vine acum să ne atragă atenția că atunci când ideea de sacrificiu devine credință centrală în strategia de parenting, aceasta aduce cu sine o serie de consecințe cu impact de traumă emoțională asupra copilului. Niciun copil nu poate duce pe umerii lui micuți povara că mama și tata au renunțat la fericirea lor cu intenția de a i-o asigura pe a lui. Ca să o poată duce, eventual, va face același lucru când va deveni părinte. Este modalitatea cea mai simplă ca spiritul de sacrificiu să se transforme într-o leapșă transgenerațională.
Părinții reprezintă întreaga lume a copilului în primii ani. Indiferent de cât de mult sau de puțin se simte iubit sau îngrijit, pentru el nu există alte ființe pe fața pământului pe care să și le dorească aproape. Va învăța să zâmbească pe cât de des îi va vedea zâmbind. Va învăța să își găsească liniștea și siguranța cu măsura în care le va primi de la ei. Va învăța să își iubească partenera(ul) așa cum îi va vedea că își manifestă reciproc iubirea în cuplu. Va învăța, prin imitare, tot ceea ce îi vede pe părinți făcând. Viața îi va scoate în cale și alți oameni care îi vor completa sursele de inspirație, dar părinții sunt modelul-fundație pe care își va clădi personalitatea și tiparul intim de relaționare.
♣ Atunci când observăm starea emoțională a altor persoane se activează în noi aceleași structuri neuronale ca și când trăim noi înșine emoțiile respective. ♣
Neuroștiința modernă, prin descoperirea senzațională a neuronilor-oglindă făcută în 1994, ne oferă explicații despre cum creierul copilului absoarbe direct, inconștient și automat informații din mediul înconjurător. Există dovezi clare despre cum acest sistem de neuroni speciali este implicat atât în învățarea comportamentelor prin imitare, cât și în a detecta starea emoțională a celuilalt. Funcționează, practic, ca niște oglinzi care reflectă în interior orice acțiune sau emoție sunt detectate în mediul extern. Precum simularea într-o realitate virtuală, ne ajută să dăm un înţeles comportamentului altor oameni, să le înţelegem mintea, să le intuim acţiunile, să le interpretăm gesturile și să empatizăm cu ei. Neuronii noștri oglindă înregistrează experiența internă a celorlalți, iar propriile noastre corpuri fac ajustări interne la ceea ce observăm.
Se vorbește despre neuronii-oglindă ca despre ”rețele neuronale WiFi” prin intermediul cărora ființa umană se conectează cu semenii, devenind capabilă să observe, să reproducă sau să învețe noi acțiuni, dar și să detecteze emoțiile și intențiile.
Rezultatele cercetărilor de imagistică au arătat faptul că atunci când observăm starea emoțională a altor persoane se activează în noi aceleași structuri neuronale ca și când trăim noi înșine emoțiile respective, fără nicio prelucrare cognitivă prealabilă. Este motivul pentru care, spre exemplu, chiar dacă te simți copleșit de tristețe, când lângă tine vine o persoană cu un tonus pozitiv, propria stare se schimbă într-una mult mai confortabilă.
Pe tot parcursul vieții, capacitatea individului de a reacţiona la acţiunile şi emoţiile altora are o importanţă foarte mare, căci oamenii nu ar putea colabora eficient dacă nu s-ar adapta la starea emoţională a celor din jur. Neuronii-oglindă dizolvă, practic, bariera dintre noi și alte ființe umane, însă ne fac și vulnerabili la negativitatea celorlalți. Din acest punct intră în acțiune ”reversul medaliei” care, în cazul părinților, înseamnă că oricât de mult ar vrea să le transmită copiilor doar bunele intenții, în realitate nu pot împiedica să ajungă la ei și ceea ce nu își doresc să ajungă. Neuronii-oglindă captează cu fidelitate. Filtrarea nu o poate face buna intenție, ci acțiunea de a curăța în interiorul nostru acele aspecte pe care nu dorim să le lăsăm moștenire.
♣ În cazul copilului, loialitatea este complexă, cuprinzând și dorința de a corespunde tiparelor moștenite din familie sau de a respecta (inclusiv) regulile nespuse. ♣
Teoria eticii relaționale ne spune că în relația părinte-copil loialitatea este o certitudine care se menține pe tot parcursul vieții. Părintele își asumă creșterea și grija față de nevoile acestuia. Însă, în cazul copilului, loialitatea este mult mai complexă, cuprinzând și dorința de a corespunde tiparelor moștenite din familie sau de a respecta (inclusiv) regulile nespuse. Nevoia de apartenență a copilului la propria familie este extrem de puternică pentru că simte precum o amenințare gândul că ar putea fi diferit de cei care îl cresc și îl îngrijesc: dacă nu ești ca cei printre care trăiești, înseamnă că nu prea ai ce căuta în mijlocul lor. Și cum opțiunea ”în altă parte” nu există, copilul se va strădui conștient și inconștient să îi semene propriei mame sau propriului tată. Este o nevoie care în perioada adolescenței se va transforma în nevoie de diferențiere, însă în prima parte a vieții fiecare copil funcționează prin download de software de la părinți.
Fiica mea, la cei 10 ani ai ei, nu se lasă mai prejos când îi fac declarații. Dacă îi spun că o iubesc, îmi spune că ea mă iubește mai mult; când o privesc și remarc că e frumoasă, îmi aduce aminte de colega ei de clasă care i-a spus că eu sunt una din cele mai frumoase mame; dacă o admir pentru ce ținută și-a ales, îmi spune că abia așteaptă să poată purta hainele mele; faptul că nu îi place matematica o îngrijorează mai degrabă pentru că și mie și tatălui ei ne-a plăcut; știe că are un păr frumos (un șaten minunat și cu ceva bucle), dar și-ar fi dorit să aibă părul meu (moale și drept). Pentru ea, în această perioadă, diferențele pozitive nu sunt motiv de bucurie. Ca să își accepte pe deplin calitățile pe care aude că le are, simte nevoia să le regăsească mai întâi în mine, ca o confirmare a realității lor.
Copiii nu se simt îndreptățiți să fie mai frumoși, mai deștepți, mai puternici, mai înțelepți și nici măcar mai fericiți decât părinții lor. Își conturează imaginea bună despre sinele lor prin intermediul nostru și în măsura în care ne permitem să scoatem la lumină ce avem mai bun în noi. Altfel, îi încolțește panica. Nu pot crede că noi, ca ființe supreme ce suntem pentru ei, am putea fi altfel decât minunați. Iar dacă noi credem altceva, le dăm reperele peste cap.
♣ Munca personală este cea mai eficientă investiție în viitorul copilului. Izvorul pentru starea de fericire a copilului suntem tot noi. ♣
Eventuala părere proastă pe care o au părinții despre ei înșiși este prima sursă de confuzie pentru copil în ceea ce privește propria identitate, pentru că rămâne lipsit de reperul speranței pentru versiunea mai bună la care ar putea ajunge când va crește. Nu îi poate trece prin cap că beneficiază de șansa de a-și depăși părinții. Va afla asta mai târziu în viață, dar, până atunci, credința negativă va avea rădăcini bine dezvoltate și va acționa precum un obstacol peste care nu va putea trece sau precum un declanșator pentru senzația de impostor.
Nu ne încadrăm în categoria discursurilor motivaționale eficiente când le scoatem în evidență ceea ce pot face ei și noi nu. Spre exemplu, eu sunt singura din familie care nu știe să înoate. Cei doi copii se simt precum delfinii în apă și savurează inclusiv săriturile de pe stânci. Bineînțeles că le-am spus cât de mândră sunt de ei că pot face asta. Și, totuși, ceva era în neregulă pentru că nu se bucurau pe măsura laudelor mele, ci o țineau una și buna cu întrebarea ”Tu când înveți să înoți?”. Într-un târziu m-am prins că insistențele lor pentru a lua și eu lecții de înot sunt din nevoia de a nu mă lăsa în urmă. Loialitatea copiilor față de părinți se manifestă la niveluri atât de profunde, încât devine invizibilă.
Indiferent de strategiile și tehnicile de parenting pe care le utilizăm, nu este niciuna la fel de eficientă pe termen lung precum ar fi asumarea unui proces de autocunoaștere și dezvoltare personală, oricât ar fi el de provocator sau de dureros. Pentru că este de datoria noastră să ne facem curățenie în spațiul interior. Orice aspect neglijat va trece mai departe și va atârna ca o piatră de moară în bagajul pe care copilul îl va căra în drumul lui către viitor. Înțepenirea în neputința de a ne confrunta trecutul și problemele nerezolvate se traduc în suferință neprelucrată pasată urmașilor noștri. În schimb, pe măsură ce ne creștem accesul către resursele interioare, firele invizibile ale loialității îl vor trage pe copil pe această cale eliberată de obstacole. Fiecare versiune mai bună a sinelui nostru va fi captată de neuronii lor oglindă și reflectată în interiorul lor până se va instala complet. Munca personală este cea mai eficientă investiție în viitorul copilului. Șansa de a reflecta în oglinzile lor interioare imaginea dorită este de a deveni noi înșine acea imagine.
Izvorul pentru starea de fericire a copilului suntem tot noi. Câtă vreme neuronii lor oglindă nu vor putea capta din interiorul nostru posibilitatea de a fi fericit când va trăi în papucii unui adult, nu va avea ce replica. Va fi nevoit să facă toată munca rămasă nefăcută pentru a ajunge la destinație.
Marea misiune a părinților este de a-și trăi viața pe care își doresc să o lase moștenire copilului.
Articol publicat în revista PARENTS, numărul lunii aprilie 2019.
