Copilul nou-născut pare atât de fragil și de vulnerabil și în același timp are o atât de mare putere încât își poate pune la picioare o lume întreagă. Când mi-am ținut pentru prima dată copilul în brațe am avut acces la divinitate. Doi ochi albaștri noi și curați, uitându-se în ochii mei cu atâta pace și bun-găsit-ca-după-o-veșnicie, m-au curățat instantaneu de toate durerile nașterii, m-au îmbătat de fericirea infinită a ceea ce înseamnă magia vieții, m-au făcut să mă simt ca o Maică a Domnului…. am plutit în beatitudine.
Adormeam și mă trezeam după 5 minute pentru că realitatea era mai frumoasă decât oricare vis. Zămislisem un prunc. Și printr-o simplă îmbrățișare a lui m-am teleportat într-o stare de simțire nemaitrăită. Simțeam viața ca și când până atunci nu avusesem niciun contact cu ea. Eram îndrăgostită profund și iremediabil chiar și de colțul rupt al păturii cu care eram învelită. Mă simțeam recunoscătoare pentru fiecare durere care mă săgeta din când în când pentru că era ca o dovadă a realității…îmi alunga teama că era doar o închipuire a minții.
♣ M-a arătat mie într-un fel nebănuit. M-a fascinat cu perfecțiunea ființei lui pentru a-mi arăta puterea de creație care există în mine. ♣
Cine eram eu cu adevărat? Fiecare părticică din mine era atât de vie și de uimită de contribuția pe care a avut-o la producerea unui miracol. Oare câte stau în puterea noastră fără să avem habar? Îmi dorisem un copil…. doar îmi dorisem un copil… nu știam decât din vorbe ce înseamnă să îl ai. Mă pregătisem teoretic pentru responsabilitatea de a îl avea și a îl crește. Îmi făcusem tot felul de gânduri și de griji despre câte voi putea face pentru el. Numai că atunci realizam câte făcuse el pentru mine cu o simplă privire. Câte m-a putut învăța să simt doar stând cuibărit în brațele mele… Cine-cui îi aduce contribuție? Cât de mare e nevoie să fii pentru a putea? El abia începuse a fi… În primele clipe ale existenței lui a avut puterea de a-mi deschide poarta sufletului pentru a lăsa să intre valuri de emoție. A oprit timpul în loc. M-a arătat mie într-un fel nebănuit. M-a fascinat cu perfecțiunea ființei lui pentru a-mi arăta puterea de creație care există în mine. Urma, peste ceva vreme, să îmi spună mamă.
Cât de minunat poți fi, când cineva atât de minunat te iubește?
S-a uitat atunci la mine cu acel fel de privire pe care îmi dau seama abia acum că o caut și în alți oameni cu convingerea că, atunci când o regăsesc, înseamnă tot. E acea privire-oglindă-a-sufletului. E dovada că acei oameni sunt șansa mea de a mă mai descoperi puțin prin ei. Și am fost binecuvântată să cunosc mai mulți oameni cu privire de copil. Mi s-a întâmplat să descopăr chiar privirea copilului meu și să mă simt copleșită de darul contribuției în viața mea în clipele în care am pătruns înțelesul. Am mulțumit atunci prin niște cuvinte dincolo de care nu știu dacă s-a putut simți miezul adânc al recunoștinței mele. Poate pentru că am mulțumit când bulgărele de lumină abia începea să se formeze și nici măcar eu nu aveam deplina cuprindere a importanței ce avea să fie. Poate pentru că, în realitate, am o oarecare neputință de a vorbi despre ceea ce simt și abia în scris sufletul își găsește cuvintele.
Dincolo de ce poate demonstra o ființă prin faptele ei, să dețină acest fel de privire reprezintă pentru mine garanția a ceea ce este. Și am învățat greu, dar definitiv, să iubesc oamenii pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce fac. Am aflat că există această artă de a iubi după ce am învățat să mă iert pe mine pentru toate bâlbele existențiale și să îmi fiu recunoscătoare mai ales pentru locul curat pe care l-am păstrat în suflet pentru a putea simți curat.
Uneori îți ia ani de zile să înveți și în mod cert ai nevoie să întâlnești alți oameni cu suflet curat care te pot îndruma. Mie mi-a fost adus în cale un părinte duhovnic cu care am ajuns să stau de vorbă despre ce înseamnă a trăi și a iubi curat. E genul de părinte duhovnic despre care eu credeam că a ajuns a fi de multă vreme pe cale de dispariție și când colo se poate găsi chiar în inima Bucureștiului. Credeam asta din statul pe margine și departe de ceea ce pare a fi biserica zilelor noastre. Și în timp ce nici acum nu m-am repoziționat total față de instituția bisericii, am în schimb alte repere ale diferenței dintre religie și credință, dintre harul preoției și slujba de preot.
♣ S-a făcut preot, așadar, dintr-o simțire autentică și sunt convinsă că din asta vine acea putere a prezenței lui. ♣
Acest părinte te aduce mai aproape de Dumnezeu prin simpla lui prezență. Și-a descoperit chemarea către straiele preoțești pe la 40 de ani, până atunci fiind inginer-chimist. S-a făcut preot, așadar, dintr-o simțire autentică și sunt convinsă că din asta vine acea putere a prezenței lui. Te fascinează cu povești înțelepte și este plin de umor. Discuțiile cu el sunt menite să te încarce cu acea stare bună a cunoașterii profunde. Îi poți spune orice. Orice simți, orice crezi. Eu i-am spus dintr-un mare firesc că părerea lui despre curat mie mi se pare ca despre exagerat de curat. Și el, dintr-un mare firesc al cunoașterii lui, mi-a pus o întrebare:
”Dragă Anca, atunci când pe cămașa albă a copilui tău iubit vezi o pată neagră, ce faci? Îl lași să o poarte așa mereu sau te străduiești să o cureți? Înseamnă asta oare exagerare?”
Nu, deloc… după ce ai fost privită odată cu acea privire, nu mai poți lăsa să existe nicio pată… numai să o vezi… că uneori doar nu vezi. Și după ce vezi și ajungi la cum?, e bine să ai credința că întotdeauna există o cale.
