PĂRINTELE, COPILUL ȘI ÎNVĂȚĂTURA

Una dintre marile provocări ale relației părinte-copil este legată de felul în care fiecare dintre ei se raportează la educație și la școală. În vreme ce părinții își doresc să îi imprime copilului preocupări pentru studiu, realitatea zilelor noastre ne arată că din ce în ce mai mulți copii ajung să se declare plictisiți de școală și fără interes față de procesul de învățare. Sistemul învechit, programa încărcată, profesorii slab instruiți, manualele depășite se află printre cauzele și vinovații către care arătăm, pe rând, cu degetul. Cum niciunul dintre acești factori nu a dobândit un rol pozitiv între timp, în lipsă de alte soluții, ne întoarcem deseori cu pretenții la adresa copiilor: să fie mai cuminți, mai disciplinați, mai atenți, mai dornici să învețe, mai dispuși să lucreze în plus, mai ambițioși și cu mai multă voință. Să fie cumva cum nu sunt și ar trebui să fie, ca să compenseze și deficiențele sistemului și să atingă performanțe academice.

Dar asemenea presiune și degringoladă sunt menite să aibă ca efect implicit crearea unui mediu lipsit de siguranță și motivație reală, în care copiii învață și experimentează frica sub diverse forme: frica de școală, de note, de profesori, de dezamăgirea și supărarea părinților, de examene, de eșec și de orice greșeală, de prezent și de viitor.  Fix pe acel fond al percepției că nu sunt suficienți așa cum sunt.

Noi, părinții, am făcut școala în același sistem de învățământ. Poate nu la fel de degradat ca cel de astăzi, dar cu siguranță funcționând pe principiul că frica este cel mai bun instrument prin care poți determina elevul să învețe. Profesorul era autoritatea supremă, iar o întrebare mai incomodă sau o curiozitate oarecum suspectă puteau fi taxate ca lipsă de respect. Fusta cam scurtă la fete sau părul cam lung la băieți erau dovezi incontestabile despre potențialul pericol de a deveni curvă sau derbedeu. Dacă nu purtai celebra cordeluță sau numărul matricol erai taxat ca și când ai încălcat o lege fundamentală. Și nu se rata nicio ocazie de a fi făcute publice exemplele ”așa nu!” la panou, în clasă sau în careul din curtea școlii. Pentru că mai eficientă decât frica, este frica întovărășită cu rușinea. Și copiii de nota zece erau supuși rușinii publice pentru greșeli de comportament: puterea exemplului prin pedepsirea lor devenea și mai mare.

♣ Copiii învață și experimentează frica sub diverse forme: frica de școală, de note, de profesori, de dezamăgirea și supărarea părinților, de examene, de eșec, de greșeală ♣

Pe perioada școlii am trăit multe momente de furie și de frustrare și recunosc că am simțit o mare eliberare când am absolvit. Am fost genul de elev de nota zece, trimis pe la toate concursurile și olimpiadele. Mă bucuram de rezultatele mele, dar trăiam în același timp cu teama că dacă mâine o dau în bară, ajung instantaneu printre cei desconsiderați. Nu părea să intereseze pe nimeni altceva decât notele și premiile pe care le obțineam. Persoana mea, în lipsa lor, ar fi ajuns demnă de dispreț. Pentru că mai rău decât să nu fii un elev bun, era să fii bun astăzi și să nu poți confirma asta și mâine.

Nu aveam pe vremea aceea atâta claritate asupra situației. Știam doar că mă bântuia o continuă senzație de pericol și că ceva nu era în regulă. Habar nu aveam că există emoții cărora le poți da și glas și nume. Iar dacă puneam în cuvinte frustrarea față de lipsa de competență a unor cadre didactice, eram apostrofată pentru obrăznicie: ei aveau un statut, eu eram un copil.

Bineînțeles că nu a fost doar despre asta viața mea din școală: am avut parte și de distracție și de profesori pe care i-am admirat și respectat. Am avut parte și de recunoașterea eforturilor depuse. Și nu m-ar mira ca cei care mi-au fost colegi sau profesori să spună că este imposibil să vorbesc despre mine când mărturisesc lipsa de încredere în propria persoană ce o resimțeam încă de pe atunci.

Adevărul trist este însă că mi-am construit încrederea în mine după multe ore de terapie și multă muncă de dezvoltare personală. Nu prin notele mari și reușitele obținute. Cu ele se mândreau profesorii și părinții. Mie mi-au stimulat o predominantă teamă de eșec și o goană continuă după iluzoria perfecțiune. Am învățat că dacă obțin ușor ce îmi propun înseamnă doar că n-am avut standarde suficient de înalte, nu că ar fi o reușită în sine: ca să pot fi mândră de mine ar trebui să reușesc să fac ceva ce alții n-ar putea.

În acele vremuri cam astea erau tehnicile motivaționale practicate. Focusul era 100% pe rezultate. Noțiunile de sănătate mintală și emoțională nu trecuseră încă granița țării noastre. Se pupau copiii doar în somn, bătaia era ruptă din rai, iar frica păzea via. Nu e de mirare că generația noastră are atât de mult de furcă acum când este expusă masiv la informații și atenționări despre dezvoltarea emoțională.

♣ Mi-am construit încrederea în mine după multe ore de terapie și multă muncă de dezvoltare personală. Nu prin notele mari și reușitele obținute. Cu ele se mândreau profesorii și părinții. ♣

Rana ”nu sunt suficient” este una pe care o întâlnesc frecvent când lucrez în terapie cu adulții. Pentru că nu se vindecă niciodată doar prin trecerea timpului. E mereu o rană veche, captivă în interiorul ființei, din ce în ce mai adânc, pe măsură ce la exterior am crescut mari.  Cuprinde în ea singurătatea și neputința pe care a trăit-o copilul din noi când nu i-a fost nimeni alături la nevoie și orice făcea cu puterile lui de copil nu făcea suficient de bine; cuprinde dezamăgirea de sine că nu își putea face părinții mândri de el și teama că nu va fi niciodată capabil de asta; cuprinde ideea că nu merită să fie iubit până când nu va deveni suficient de capabil și de valoros; cuprinde o tonă de insecurități ce sabotează din plin viața adultului. Este o rană dură ce amestecă laolaltă teama de respingere și de abandon. Necesită multă blândețe și multă muncă pentru a croi drum până la ea ca să poată fi îngrijită și vindecată.

Școala nu va fi niciodată doar despre acumularea de informații. Copiii nu merg la școală ca o cutie goală în care se depun cunoștințe noi. Rămân aceleași ființe umane aflate în formare, extrem de vulnerabile din punct de vedere emoțional, care au nevoie în primul rând de susținerea adulților pentru a se dezvolta în armonie cu ei și cu ceilalți. Tabla înmulțirii, anul când a avut loc răscoala de la Bobâlna, corpurile geometrice sau orice altă parte din materia școlară este absurd să depășească în importanță, pe perioada a 12 ani de viață, nevoile de dezvoltare ale copilului. Educația este esențială, dar își pierde și sensul și scopul dacă este făcută cu riscul de a traumatiza generații întregi de elevi.

Există încă părinți convinși că lucrul suplimentar acasă e cheia succesului școlar. În ciuda a numeroase studii internaționale care susțin că temele pentru acasă nu ar trebui să depășească durata a 10 minute pentru clasa I, 20 de minute pentru clasa a II-a, 30 de minute pentru clasa a III-a, și tot așa. Și că este sănătos ca în cuprinsul fiecărei zile să fie loc pentru lecturi plăcute, activități sportive organizate sau la alegere, plimbări în aer liber sau stat degeaba, interacțiuni sociale cu prietenii, perioade de conectare cu părinții. Relaxarea și amuzamentul sunt cele care răspund cu adevărat nevoilor unui copil. Joaca le stimulează dezvoltarea creativității și a imaginației. Neîngrădirea le crește încrederea în sine și în viitor. Senzația de libertate le dă energia să-și clădească visuri mărețe. Iar părinților le stă în putere să contribuie din plin pentru a integra și cultiva conștient aceste aspecte.

♣ Corpurile geometrice sau orice altă parte din materia școlară este absurd să depășească în importanță nevoile de dezvoltare ale copilului. ♣

Într-un sistem de învățământ cu adevărat funcțional, care nu stoarce de energie nici profesorii, nici elevii, nici părinții, lucrurile sunt cu mult mai simple. Asta nu înseamnă, însă, că la noi sunt imposibile.

Nu am cunoștință ca cineva să fi elaborat o teorie amplă sau o listă detaliată cu sfaturi despre cum să faci față situațiilor de pierdere a minții pe care le trăiești inevitabil ca părinte de copil școlar la o școală publică din România. Dar, eu, personal, îmi iau reperele mai întâi de toate din ceea ce știu că poate susține sănătatea mintală și emoțională a copiilor mei. Apoi, din întrebarea: ”Eu, în locul lor, de ce aș avea cu adevărat nevoie?”. Dacă rezultă că e mai bine, ca părinte, să o iau pe drumul opus indicatoarelor montate de sistem sau de profesori, o fac. Pentru că ceea ce avem de clădit, cu precădere, este relația copilului cu învățătura, nu cu școala. Și îmi doresc ca interesul lor pentru cunoaștere și informare să nu se oprească odată cu terminarea școlii și, prin urmare, cu obligația de a învăța.

Poate că cel mai important lucru pentru copil este să simtă că părintele îi este alături în orice situație. Nu ar trebui să ne fie teamă să îi validăm copilului trăirile și opiniile negative pe care le manifestă față de unii profesori și cerințele lor. Profesorul nu este o autoritate, ci un modelator de minte, suflet și caracter. Și mai presus de diploma care îi dă dreptul să profeseze, validarea valorii profesionale este dată de relația pe care o stabilește cu elevii săi. Când copilul se plânge de un profesor, cu siguranță are motive întemeiate. Poate felul în care își pune în cuvinte frustrarea nu îl face prea convingător,  dar rămâne să ne dezvoltăm noi abilitatea de a ajunge la miezul problemei. Să ascultăm cu atenție, să ne manifestăm curiozitatea, să punem întrebări deschise și să îi dăm voie să își descarce emoțiile. Să scoatem din repertoriu întrebările de tipul  ”Dar tu ce ai făcut? Cum l-ai enervat?”. Cu siguranță este dificil să te descurci cu 30 de copii la clasă, dar în nicio lume sănătoasă un copil nu preia din rolurile și îndatoririle adulților. Școala se face pentru ei și este despre ei. Dacă negăm ideile fundament, ajungem într-o gravă eroare.

♣ Profesorul este un modelator de minte, suflet și caracter. Validarea valorii profesionale este dată de relația pe care o stabilește cu elevii săi. ♣

Una din strategiile mele ca părinte de școlari este să îmi consult copiii cât de des posibil în aspectele ce îi privesc direct. Le dau astfel ocazia să își exerseze capacitatea de a ști ce vor, de a apăra ce li se pare a fi corect, de a avea o voce și o opinie. Spre exemplu, la începutul anului școlar, la clasa fiicei mele, învățătoarea ne-a anunțat că își dorește ca elevii dânsei să vină îmbrăcați la școală cu bluză albă și fustă/pantalon albastru, pe post de uniformă. Cu toate că uniforma nu mai este obligatorie, prin lege, la nivel național. Când i-am comunicat vestea, fiica mea a protestat ”Dar nu e corect!”. Cu un an în urmă beneficiase de libertatea lipsei uniformei și nu înțelegea de ce s-ar schimba asta brusc. Am fi putut, noi, părinții,  să o convingem prin diverse tertipuri, doar că adevărul era de partea ei.  Așa că, ne-am consultat cu ea și concluzia a fost: îi trimitem doamnei învățătoare un bilet semnat de mami și de tati prin care îi comunicăm că alegerea noastră comună, în spiritul legii, este să vină în continuare îmbrăcată decent la școală, doar că în diverse alte culori pe lângă alb/albastru. Situația nu a degenerat în vreun conflict, ba dimpotrivă. Din acea zi, fiica mea nu a mai primit vreo observație față de felul în care era îmbrăcată. Este un exemplu poate minor, dar cu un mesaj de mare importanță pentru copil: a contat pentru noi și ea, și părerea ei; a prins încredere în propria ei judecată, a învățat că are dreptul să își susțină părerea… a triumfat în rolul ei de copil cu susținerea părinților. Când va fi părinte, la rândul ei, va ști să facă asta.

Pot înțelege teama părinților de a se da un pas în lateral din rigorile sistemului și de la cerințele lui. Nici eu nu am fost confortabilă de la bun început, mai ales că pe vremea mea asta era o erezie absolută. Nu am nici acum o totală lejeritate, dar am învățat să îmi identific fricile ce provin din experiența proprie și să aleg să le gestionez astfel încât să nu le dau moștenire mai departe copiilor mei. Știu că starea de siguranță pe care i-o pot crea acum copilului meu este cea care îl va pregăti cu succes pentru a face față competiției.

Nu e un obiectiv realist să ne străduim să le stârnim copiilor interesul pentru școală, în contextul a ceea ce oferă învățământul românesc și în condițiile în care mă îndoiesc că vreun adult din țara asta s-ar mai întoarce să facă școala. Cu totul altceva este să le insuflăm o atitudine sănătoasă față de învățătură, în timp ce, pentru orice ar presupune probleme școlare, să le fim alături. Să renunțăm la control și tehnici de manipulare pentru a-i determina pe copii să facă ceva anume. Educația nu se poate face dintr-o poziție de forță.

Să le vorbim despre rolul educației, al culturii generale, al lecturii, al informațiilor, despre valori și modele în viață, despre rolul relațiilor sănătoase și cât este de important, în general, să modelăm ”mușchii” creierului – înseamnă să le creăm o perspectivă amplă, ce depășește granițele a ceea ce se întâmplă strict între pereții unei școli. Și să nu uităm că un copil îl are ca model pe părinte în primul rând prin ceea ce îl vede făcând, nu prin ceea ce îl aude vorbind.

Părinții care au curajul astăzi să iasă din hipnoza majorității și să-și lase copiii să își trăiască nevoile vârstei sunt eroi.” – ne spune Oana Moraru într-o postare pe Facebook.

Articol publicat în revista PARENTS, numărul lunii noiembrie 2018.

Despre
Numele și prenumele mele sunt Pavel Anca-Elena, m-am născut ca scorpion-paradoxal în 1976, am avut experiența căsătoriei și a divorțului deopotrivă, sunt binecuvântată cu 2 copii magnifico-incredibili, am făcut trecerea de la o profesie în mijlocul cifrelor și al hârtiilor, la una care se ocupă cu știința sufletului, iar în ziua în care am împlinit 40 de ani am trăit dansând și cu sufletul zâmbind pentru că m-am constatat în sfârșit ancorată cu bucurie în propria viață. Mai mult...

Lasati un mesaj

Start typing and press Enter to search