Pledoarie pentru conștiență

În urmă cu 4 ani am luat cea mai grea decizie din viața mea: să mă despart de bărbatul cu care m-am căsătorit din iubire, am facut 2 copii și lângă care am trăit 10 ani convinsă că povestea noastră va dura până la capătul vieții.

Într-un fel convingerea a funcționat….pentru că m-am trezit la un moment dat într-o senzație de capăt de viață.  Între timp povestea frumoasă de cuplu degenerase într-o luptă de gherilă… cumva ni s-au întunecat mințile, ni s-au închis și ochii și urechile și fiecare trăia într-un film în care celălalt părea că îi este cel mai mare dușman. Ne certam îngrozitor din orice. Pentru că el nu închisese geamurile într-o seară friguroasă a fost o dovadă că nici nu mă mai iubește, nici nu mă mai respectă…doar ii spusesem că am nevoie să fie cald în casă. Pentru că nu exista nicio cutie de lapte în frigider, a ajuns să îmi spună că începe să aibă dubii asupra calităților mele de mamă. Ne activam atât de intens unul pe celălalt din cel mai banal și mai absurd motiv, încât discuțiile noastre se purtau la nivel de retard mintal sever. Involuasem cu succes în ultimii 2 ani prin pași mărunți de furnică.

Mă simțeam ca într-o mașină fără frâne care se îndreaptă cu viteză către marginea prăpastiei. Apăsam în disperare pedala fără niciun rezultat. Și nu înțelegeam cum s-a ajuns într-o asemenea situație. Nu aveam niciun motiv concret: infidelitate –nu!, probleme cu alcoolul –nu!, violență domestică – nu!, viața sexuală eșuată –nu!, lipsă de implicare în viața de familie –nu!, modificări trupești respingătoare–nu! ….parcă ne bântuia o boală misterioasă cu simptome devastatoare.

Tensiunea dintre noi doi începuse să îi afecteze și pe copii. Una-două ne pierdeam cumpătul cu ei și îi pedepseam pentru te miri ce. Weekend-urile erau cele mai proaste zile ale săptămânii: să petrecem împreună atâta timp devenea din ce în ce mai greu de gestionat. În plus ne-am trezit cu opinii total diferite despre cum să ne creștem copiii… alte multiple ocazii pentru a ne decapita reciproc. Trăiam amândoi în cea mai lungă și mai neagră noapte a minții.

Bilanțul sfârșitului de an 2012 mi-a revelat o concluzie sumbră: aveam de ales între a trece copiii prin experiența divorțului sau prin experiența de a fi crescuți de o mamă-zombi într-o atmosferă de grotă. Eram epuizată emoțional.

21.12.2012 – ziua în care am decis să reconstruiesc totul în jurul meu. Tentativele inconștiente de resuscitare a relației de cuplu au omorât-o definitiv. Atât de definitiv încât nu mai puteam lua în calcul nicio varianta de salvare.

Discuțiile în jurul deciziei mele au scos la iveală maldăre de trăiri reprimate de către amândoi… După ce ne-am dat jos armurile de soldați spălați pe creier, a fost șocant să ne regăsim ca doi oameni cu suflet, doi oameni care nu au avut niciodată vreo intenție ucigașă, doar una de auto-apărare. Ne-a fost tare greu să conștientizăm inconștiența, să auzim abia acum ce avea celălalt de spus, să vedem atât de târziu cât de mult ne răneam. Au fost 2 săptămâni intense în care am vorbit toate vorbele nevorbite. Relația de cuplu era moartă. Am descoperit însă că relația de prietenie dintre noi era suficient de puternică încât să avem încredere că vom reuși să ne reconstruim viețile noastre și ale copiilor noștri.

Deși devastați, ne simțeam pentru prima oară după muuuuultă vreme: întregi.

De aici mai departe s-au deschis o mulțime de căi neumblate. Prima dintre ele a fost contactul cu un terapeut în ideea de a învăța cum să le mărturisim copiilor decizia luată. Să le dau copiilor vestea divorțului era ceva ce depășea puterile mele. Eu luasem hotărârea la pachet cu o variantă stabilită a viitorului: „nu e nevoie să te muți din casă, putem locui în continuare împreună, poți face ce vrei tu cu timpul tău, nici nu e nevoie să le spunem copiilor că ne-am despărțit, mie oricum nu îmi mai trebuie în viața mea altă căsătorie, tot ce vreau este să mă simt liberă și să nu mai sufăr”.

Cu timpul mi-a devenit clar că totuși nu ne putem crește copiii în minciună…dar aveam nevoie de mult ajutor ca să le pot spune un adevăr dureros. Așa am ajuns în contact cu un psihoterapeut…de voie-de nevoie. Altfel eram super reticentă pentru că mă slujeam de prejudecăți.

O prejudecată a mea îmi spunea că psihoterapia este cel puțin arogantă ca să considere că poate găsi remediu oricărui individ, alta că psihoterapeutul este un impostor cu diplomă… alta că potențialii clienți nu pot fi decât genul labili psihic care se lasă duși de nas.

În cazul meu, norocul era că eu nu aveam nevoie de terapie: tocmai găsisem singură soluția celei mai mari crize din viața mea. Eu mă descurcam foarte bine cu mine, alții nu prea reușeau. Aveam nevoie doar de câteva ședințe pentru a afla cum să le spun copiilor ceva dureros astfel încât să nu îi doară prea tare.

În acest stadiu de prejudecată și inconștiență mă aflam atunci….și habar nu aveam cât de mult întuneric exista în interiorul meu.

M-am dus pentru cateva ședințe și am rămas 3 ani în terapie. Mi-a dăruit Universul un terapeut care nu numai că mi-a demontat prejudecățile, ba chiar m-a făcut să îmi doresc să ajung și eu în poziția din care să pot oferi suport oamenilor pentru a reveni cu bucurie în propria lor viață.

Alături de el am început marea călătorie către mine. Împreună cu el am trecut prin toate provocările pe care le implică un divorț… oricât de amiabil s-ar desfășura, sufletul nu scapă neterfelit. Împreună cu el am facut lumină prin cotloanele mele întunecate si am învățat să îmi accept povestea de viață. Cu ajutorul lui am învățat să fiu un părinte conștient. Datorită lui mi-am descoperit menirea în viață și astăzi mă împlinesc prin ceea ce fac.

Ce s-ar fi întâmplat dacă l-aș fi întâlnit mai devreme? Înainte de a epuiza orice resursă a relației mele de cuplu? Aș putea să fac un exercițiu de imaginație, dar aleg să cred că îmi trăiesc viața în varianta care mi-a fost hărăzită. Nu ar fi o măsură a adevărului dacă aș spune că a meritat să plătesc pentru asta. Însă mă motivez și astăzi propunându-mi să ajung să mă bucur de viață cât să merite prețul plătit și să port cu mine făclia conștienței pe oriunde merg.

Pentru a te trezi și a trăi conștient nu există „prea târziu”, există mai degrabă momentul potrivit –  orice vârstă și moment al vieții ar presupune asta.

Și există mai ales acum.

Comments
  • Corina Nechita
    Răspunde

    Ce frumos e sufletul tau scos la lumina, dezbracat de hainele scumpe de duminica sau de ciorapii carpiti din zilele gri inchis…..asa, pur si simplu suflet….ca o oglinda pentru lume….Sa fie intr-un ceas bun acest nou inceput al tau, minunata Anca Pavel.

Lasati un mesaj

Start typing and press Enter to search