Sunt oameni hărăziți cu darul de a vorbi sau de a scrie. Oameni care stăpânesc magia cuvintelor și le pot folosi pentru a crea emoții. Le dau mai departe ca din cea mai firească stare. Îți dau senzația că au fost creați din cuvinte, nu născuți de o mamă. Le sorbi cuvintele și te amețește parcă simțirea ce ajunge la tine. Te contopești cu divinitatea și în acele clipe propria viață se presară cu praf de stele. Prind glas trăirile din tine pe care tu singur nu le poți scoate la iveală. Pricepi deodată că și tu ești creație. Că ești plămădit din aceeași putere a simțirii împărțită tuturor. Devii una cu autorul și ajungi să crezi că sunt chiar cuvintele tale…. Ți se umezesc ochii și te întrebi de unde te cunoaște? De unde știe el ce e în sufletul tău? Sunt lucruri pe care știi sigur că nu le-ai mai spus nimănui. Știi sigur că te-ai străduit să le ascunzi de urechile celorlalți. Ai reușit să le ascunzi chiar de tine. Tocmai acum au prins viață. Înlăuntrul tău e mișcare și o agitație nefirească… Știi exact ce se întâmplă într-o zi de primăvară după o iarnă grea: cum se întind crengile amorțite ale copacilor, cum pocnesc mugurii, cum zumzăie albinele și se nasc fluturii, cum mângâie iarba nouă pământul încă rece, cum într-un colț umbros își scoate capul ghiocelul firav de sub un petic de zăpadă. E Renaștere. Da… Natura își permite în fiecare an să stea sub arșița soarelui, să se lase măturată de vânturi și de ploi, să amorțească sub zăpada grea și să o înghețe gerul cel cumplit. Ea o fi cunoscut oare disperarea? S-o fi gândit vreodată că de data asta nu o mai scoate la capăt? Atâta iarnă și atâta crivăț… ce s-ar întâmpla cu noi dacă natura ar decide într-o bună zi de iarnă că nu mai are putere să o ia din nou de la capăt? Că a obosit…că e bătrână…că e greu, mult prea greu….. oamenii se descurcă oricum de secole să își găsească confortul. Se adăpostesc de frig în casele lor și așteaptă… Dar ea ce să facă? O slăvim ca pe o atotputernică și o certăm când se trezește în miez de vară să aducă vreme rea. Ea trebuie să renască! Depindem de ea…. Depindem de ea…. Care o fi secretul ei? Sau poate totul e pur și simplu mai simplu? Poate că după atâta amar de vreme a adunat înțelepciunea de a nu se mai opune firescului. Anotimpurile curg unul după altul și ea le lasă timpul necesar pentru a se manifesta. Știe că la un moment dat, la momentul potrivit, totul se trezește rând pe rând… chiar și oamenii. Doar că lor e nevoie să li se aducă aminte. Poate că natura joacă în fața noastră chiar spectacolul vieții noastre. Iar noi ne uităm fascinați ca și când toată minunăția pe care o vedem nu face parte din noi. Ca și când renașterea an de an nici nu stă în puterea noastră, nici nu depinde o planeta întreagă de ea… Ah! Dar depind niște oameni dragi… niște copii care se uită la noi cu ochii lor mari și frumoși ca la niște zei… o persoană pe care o iubești cu tot sufletul… o mână de prieteni fără de care viața ar fi pustie și vara degeaba pe pământ. Poate că natura e în fața noastră ca să ne inspire în fiecare zi să putem renaște. Poate că cei pricepuți la cuvinte ne vorbesc ca să ne aducă aminte și de pur și de simplu. Poate că și într-un suflet înghețat în iarna vieții vine primăvara într-o zi… Poate stă în puterea noastră să facem asta… la momentul potrivit.
Și pur și simplu….
